Am învățat să citesc la 7-8 ani. De-atunci m-am pus pe citit. N-am fost un „șoarece de bibliotecă”. Știe careva expresia? E prea veche. N-am tocit cărțile. Nu sunt fan al formatului electronic, al scenariilor de tot felul, al teatrului de trei parale, spectacolului frugal pe scenă, la cafenea, tv, ori pe net, am o vâjâială în cap privitor la consistența mesajului. Nu vă uitați la mine! Nici măcar „Sonetele” lui Shakespeare nu m-au îndoit, chit că nu e sigur cine le-a scris. Dar când eram tânăr m-a bucurat să citesc cartea unui autor englez numită în limba sa „Room at the top” cum s-a zice, „Drumul spre înalta societate”. Povestea în sine e... o poveste, la un moment oarecare m-a obosit (sau plictisit), dar mi-a plăcut stilul. Nu e singura carte englezească virgulă cu stil agreabil, dar asta mi-a rămas în cap și am dorit să-l exprim pe românește în nebunia cărții mele „Viața este un vis”. Nu am prea reușit, nici nu ar fi dat bine, pentru că – să-mi construiesc o justificare – nu sunt englez, pe-aici n-au ajuns vremurile bune în care băieții frumoși puteau deveni baroneți, iar tinerii mei eroi, ajunși prin „forța destinului” și a „repartiției”, în provincie, într-un oraș micuț, nu au avut nicio ambiție. Dimpotrivă, dacă se poate spune... Astfel: cartea are 9 părți, prima e prezentarea generală, toate celelalte sunt extrase, mari sau mici. Am dorit ca împreună să fie o succesiune de imagini care întregesc o istorie. Parcă nu aș fi încheiat fără să spun ce mi-a inspirat titlul, dar, desigur, trebuia să zbor sus. Cât de sus? Până la constelații. Abia atunci puteam spune: Destul!

În vremurile când existau stagiari, și aceștia erau repartizați conform notei de sfârșit a studiilor, cei prost aspectați – leneși ori lipsiți de pile – schimbau aerul fiind mutați din marile orașe universitare în localități de care nu auziseră. Emil Cristea (mutat[1] din București), a ajuns să trăiască în Tomișeni – orășel între dealuri, aproape de munte. Povestea veche spusă azi are un miros de cronică mucegăită scoasă dintr-un țucal de noaptea minții când oamenii păreau naivi, lipsiți de avariția fără milă și scrupule – care nu poate fi luată în râs fiindcă ne roade ca un vierme în miezul capului. „Păreau”, zic. Nu ne asemănăm. Suntem într-atât de diferiți că nemernicii care uniformizează indivizii, dând din mână, făcând semne de binecuvântare, vorbind turmei într-un limbaj de islaz, cu voci pline de căldură și îndobitocire, nu pot fi altceva decât fețe ale Diavolului, cum este el definit. Repet: Nu ne asemănăm, deși suntem, într-un fel, identici. Nu mă loviți în paradox. Mă refer la fizic, la mațe, inimi, chestii de-astea, și la neuroni. E dovedit. Spiritual suntem altceva. Dorințele, idealurile, chiar modelele de parvenire, caracterul, abilitatea, destinul, calea...

Emil Cristea era melancolic. Melancolicii nu prea au viziuni optimiste. Ăștia poartă în ei o manie a catastrofei, o schizofrenie care îi izolează. Visează. Visează că sunt singuri într-o lume goală. Fiind singuri, ei sunt lumea. Din când în când își intersectează lumea personală cu lumea comună a celorlalți. Aceasta are un zgomot de fond, o rumoare destabilizantă. Lumea comună pretinde adaptare. „Sunt singur”, își strigă Emil Cristea disperarea. Totuși nu e singur. Doar inadaptabil. Vrea să fie liber. Dar e încă prea crud. Mai târziu oamenii nu mai prețuiesc libertatea. Se mulțumesc să trăiască mult, cât mai mult... „Te-am prins”, spune Lumea!

Lumea din Tomișeni nu-i este la îndemână. A venit cu un coleg (nu se aseamănă deloc) și urmează un program impus care se derulează stereotip, cu mici modificări. Constrângerile nu sunt bune și-atunci fuge. Fuge înapoi și fuge în timp. Curând își găsește un hobby. Pictează, în fine se desenează și scrie vaiete în versuri sau proză. E de-ajuns să-și îndepărteze apropiații și să apropie îndepărtații. Viața de cămin, stresul profesiei nepotrivite, al eșecului afectiv, al imposibilității integrării în lumea străină, sunt ținute cu o mână drăcească alături de destinul său într-un sac din care nu poate ieși. Iar când reușește și fuge spre casă... Povestirea se încheie în prima zi a revoluției. Dă bine în istorie să ai o revoluție, două!

E un fel de „Apocalypto”. L-ați văzut? Filmul se sfârșește când apare Cortez și trupa în corăbiile lor spaniolești.

Cele opt povestiri ulterioare dezvoltă tema Lumii din și de lângă noi. Oamenii aceia cu personalitatea și viața lor, care iau decizii independent, fără să țină seama de... de el. Însă niciodată, de când este, Emil nu a constituit un indicator al siguranței, al viitorului. E labil și știți de ce? Fiindcă e singurul care simte efemeritatea Lumii, impredictibilitatea. Ai nevoie de un stâlp de care să te agăți? Exemplele sunt reperate doar în Lume. Mai degrabă nu există. Nu vreau să vă conving deoarece nu vă cunosc. Am dezvoltat Filosofia Lumii în alte două cărți.

Citind povestirile acestea veți intra în materie și îl veți cunoaște chiar pe Dracu, iar singura lumină va fi cea purificatoare, a focului (de la sfârșitul primei părți).