A fost a treia mea concepție literar-psihologică.

Înainte de 1994, am păzit o clădire a fostului institut unde lucrasem înainte de capitalismul contemporan. Dormeam noaptea în condiții cumplite și visam coșmaruri pe care mi le aminteam parțial. Am scris un fel de caiet de vise. Una dintre cele două povestiri pe care le-am dus la un concurs literar în 1998 a fost despre acea perioadă. Ulterior am gândit să încerc mai mult. O vreme am scris texte care nu se potriveau. După anul 2001 le-am despărțit și am continuat pe drumuri diferite, În 2003 am reușit să închei „Despre o anume revenire”. A doua carte plecată de la aceeași bază a fost „Câmpia preafericiților”. Sunt legături între aceste două cărți. Am folosit idei nu doar din „Caietul de vise”, m-am inspirat din câteva scrieri pe care le manipulam în acea perioadă, unele despre moarte, altele de magie, mistică și tot felul de alte nebunii care circulau pe internet, încă la începuturile sale.

Am publicat „Câmpia preafericiților” în 2009, la o minuscula editură particulară a unei doamne, Tatiana Bărbuceanu, numită „Verus”. De-atunci m-am inițiat în redactare și am colaborat pentru câțiva lei, inițial proiectând coperte. La această doamnă am ajuns printr-o potriveală, datorită unui coleg de serviciu, amic al meu, el însuși soț al unei doamne scriitoare, Maria Niculae Dumitrescu. Și să-mi afirm alienarea că sunt... „puțin scriitor”, mi-a părut un tupeu cam mare în fața acestor distinse autoare – pentru că și doamna Bărbuceanu scria, iar răposatul soț fusese chiar scriitor de romane polițiste.

Când am prezentat prima versiune, doamna Bărbuceanu mi-a atras atenția că e cam lipsită de etichetă, prea vulgară, directă și nu se poate scoate așa, ar trebui să caut înlocuitori... Mi-a dat și exemple pentru vorbirea în cauză... Am renunțat la multe și s-a dus ceva din ceea ce credeam că oferă autenticitate vorbirii declasaților sociali, totuși nu am folosit cuvântul „mătărângă” vreodată. Doar acum.

După ce a scos această carte de la tipografie și a trimis trei exemplare la steaua librăriilor bucureștene, „Mihai Eminescu”, doamna Bărbuceanu mi-a periat un pic mândria, afirmând că scriu mai bine decât Mircea Cărtărescu, dar să nu mă aștept să fiu apreciat și n-am să fiu citit dacă nu mi se face publicitate. Am vrut să văd cartea expusă în librărie însă n-am găsit-o nicăieri. Mi-am zis că o fi fost achiziționată, dar am aflat că nu se vânduse. Era o carte cu coperțile verzi, ușor de reperat.

În timp am înțeles că este... necitibilă. Niciunul dintre cei cărora am oferit-o nu a reușit să treacă de primul capitol. Nu avea potențial pentru a satisface, asemenea unei lecturi senine. Era un coșmar, o încurcătură, o nebunie fără orizont. În concluzie nu debutezi cu o carte dificilă, chiar dacă nu mai ești tânăr. Mai mult. O carte „grea” are nevoie de popularizare. Sunt prea sărac și fără susținere...

Subiectul cărții e inspirat din realitate dar nu pare deloc real, este neobișnuit, aparte.

Numele „Trandafir”, luat probabil dintr-un film, era purtat de un om fără adăpost pe care îl cunoscuse nevastă-mea când lucra de noapte, vânzătoare într-un chioșc alimentar. Înainte de a-l ști pe Trandafir mai cunoscuse alt specimen asemănător, căruia îi zicea Costică. Amândoi depășiseră 40 de ani, amândoi își câștigau hrana ajutând comercianții, dacă aceia aveau nevoie de ajutor, sau cerșind. Am aflat povestea lor de la nevastă-mea și am hotărât să-mi numesc personajul Trandafir deoarece chiar avea corespondent în lumea reală. Intenționasem să-i zic Matache. Eram dar nu prea eram eu.

Am început acțiunea în stradă, unde subviețuia o faună umană pentru care nu exista salvare. Am vrut să se simtă clar distanțarea, bogații locuiesc zona rezidențială, săracii locurile ruinate, ignorate de autorități și infestate. Trandafir, unul dintre oamenii străzii, este un personaj patetic, bețiv, murdar, lipsit de putere și vreo ambiție. Singurii prieteni îi sunt alt rătăcit, cu personalitate diferită și o păpușă pe care o poartă ca pe un odor.

Existența acestor oameni e tragică oricât de colorat vorbesc și aparent vesel. Viața în stradă, excluși de lume, ocoliți și disprețuiți, e starea animalelor hăituite în spațiul lor existențial. Nimic nu poate consola, nici mila, complezența ori ajutorul indivizilor care simt confortul unui adăpost sigur. Cu toții suferă psihic.

Când maestrul Agopian, a auzit cineva de el?, citindu-mi câteva povești, m-a sfătuit să scriu, dacă n-am altă ocupație mai bună, despre acești oameni ai străzii, am vrut să-i urmez sfatul însă mi-au lipsit tiparele, deoarece nu am cunoscut vreodată acești indivizi. Doar îi vedeam, pe alocuri. Nevastă-mea i-a știut. Am pornit pe drumul lui Trandafir, dar l-am părăsit. Povestea sa era prea scurtă. L-am implicat în lumea trucată a viselor mele. Personalitatea lui era oricum definită. Trandafir este un psihopat care vede lumea așa cum este, miraculoasă. Ceilalți o simt superficial, nu o cunosc.

Nu am eșantionat spațio-timpul. Orașul pare familiar însă nu e localizat, perioada de timp nu e actuală, iar ce vezi sunt secvențe dintr-o lume posibil-imposibilă... Am înțeles din ce se petrece că nimic nu e previzibil pentru cei-de-jos. Cei-de-sus sunt zeități... dar tot oameni trecători. Deocamdată.

Trandafir își pierde prietenul pe drum și devine participant neinvitat la un spectacol orchestrat de organizația subterană numită „Haita”. Totul e halucinant și prestația sa ulterioară e marcată de această întâmplare. Prima parte se încheie cu un acces de nebunie.

Partea a doua readuce alături perechea de prieteni care își petrece o parte din timp căutând un adăpost. Nimic și nimeni nu-și doresc acești indivizi până când cel numit Trandafir, ajunge singur într-un loc zis „Sanatoriul”, un spital de nebuni. De-acum înainte Trandafir poate fi localizat. Aici îl cunoaște pe Cicu Cigarse.

Acest caracter mi-a fost oferit de nefericitul meu amic de la birou, Petrescu Silviu Petre Nicolae. Când vorbesc de prieteni sunt foarte egoist. Deși domnul Silviu Petrescu (nu își voia celelalte prenume) mi-a fost cât se poate de binevoitor, a păstrat o distanță – cauzată probabil de vârstă, avea opt ani în plus, și reputația de specialist – care nu mi-a convenit și de aceea am fost rezervat în relația cu el. Am vrut să-i ofer această carte însă n-a acceptat-o. Avea mare considerație pentru scriitori și nu putea concepe că eu, Matache, îmi permit să scriu o carte, oricum ar fi, bună sau proastă. Voiam să se găsească în ea. A refuzat. Târziu, am oferit-o fiicei sale.

I-am aflat povestea cât timp am fost colegi de „birou”, parțial de la el, alte amănunte de la cunoștințe comune. Petrescu numea în glumă alt coleg, Cicu Cigarse, și se veselea grozav – n-am înțeles ce îi părea comic. Căzuse în manie depresivă la un moment dat al vieții și carierei. A stat trei ani într-un sanatoriu de boli mintale. Revenirea la viață s-a datorat schimbării medicației. Pur și simplu doctorul a gândit să renunțe la un medicament. Mi-a zis de șocurile electrice, despre starea de „legumă”, despre incredibila teamă de acțiune. După ce a scăpat de doctori a fost angajat de patronul Alfa-bit. Era pasionat de limba spaniolă și o învățase singur, era autodidact. Cât succes avusese cu spaniola sa când a vizitat, doar el cu fiică-sa (fără soție), Barcelona! Am mers împreună să se aboneze la „Centrul cultural spaniol” din apropiere. I-am făcut o listă de lecturi, să putem eventual discuta, românește, despre ele. Zicea că l-am cultivat și parcă mă ridicase puțin în ochi. Dar pe mine nu mă preocupa domeniul termoenergetic. Acolo era el as. Cercetător!

Personajul Cicu Cigarse este important, nu doar prin povestea sa dar și a lui Stan Apopi, care i se confesează – trei nopți la rând. Cine e Stan Apopi? După nume pare Dracul (demon, diavol, satană, răul ca esență). „Stan”  aproape „Satan” (deși numele are altă origine) iar „Apopi” este „Demonul roșu”, cel mai rău dintre demonii care atacă sufletul uman în „Lumea de dincolo” (conform „Cărții lui Toth). Pe cine preocupă aceste asocieri? Probabil pe nimeni.

Povestea lui Stan Apopi, spusă de Trandafir după câteva experiențe mistice, este, în același registru, povestea decăderii unui individ aflat în clasa de sus, în urma interacțiunii cu o ispită. Atât de crudă și distrugătoare se arată acea ființă încât nu rămâne ca o traumă, nu pare ea cauza disfuncției ci doar un factor de eliminare din schema unei societăți superioare. Nu poți avea îndrăzneala de a ocoli regulile, de a dezvolta o gândire liberă. Nu doar că nu ești luat în serios, dar Lumea te aruncă în jocul ei infernal. Infernul nu e mai jos ori mai dureros, ori îți oferă un parcurs mizerabil sau iluzoriu. În Infern iluzia este realitate. Mai mult, Infernul e aici. Regulile sale sunt imorale, dar „sfinții”... nu reprezintă deloc repere morale. Ei sunt repere ale puterii și bogăției. Nu oricine cade în „haosul terestru”, dominat de demoni. Trandafir își amintește trecutul, iar trecutul său este cutremurător. Va rămâne obsedat de menirea vieții lui, găsită într-un vis profetic, care-l prezintă ca personaj taumaturgic și tămăduitor al întregului Univers viu.

Toată istoria aceasta e mistică. O taină dezvăluită unui voyeurist profan, care n-o înțelege și o abjură, o mistică prezentată în mai multe feluri, inclusiv creștină.

Veți vedea insinuarea unei lumi extraterestre și vă veți îndoi că lumea „noastră” există și nu e doar o experiență a unei specii evoluate din alt univers, veți cunoaște un lagăr de exterminare ascuns între culmi muntoase, inspirat de un lagăr de muncă din Coreea de Nord cosmetizat ca o închisoare boliviană, puteți cunoaște o lume a oamenilor care s-a degradat într-atât că nu mai oferă siguranță decât unei clase izolate care nu cunoaște și nu are permisiunea să știe ce o pune în pericol. Știrile care circulă în această lume nu au legătură decât cu ea. Restul nu există. Stan Apopi a descoperit acel „rest” și a fost înglobat în el. Să revină a fost lupta lui.

Dacă este un roman SF? Deloc. Ideea cu extratereștrii? Este trăirea unui om bolnav, un delir.

Trandafir o cunoaște pe Iulia, fiica lui Cigarse, cel puțin crede că o cunoaște și pare îndrăgostit, în „Casa stafiilor” își arată sentimentul, totuși nimic nu e stabil în mintea lui, exceptând, poate, atașamentul de Stan Păpușă. „Stafiile” , nu doar „oameni”, traversează scena dintr-o parte în alta, nu se opresc, și sunt interpelate pentru a dezvălui adevăruri dubitative, pe care le folosește în drumul său, pentru scopuri adeseori bizare.

Deși Cicu Cigarse nu este impresionat de aventura existențială a lui Trandafir, aceasta pare totuși coerentă. Cele trei nopți prezintă stările sale de evoluție.

Un jurnalist de investigații va fi atras în căutările sale de o femeie, mai degrabă transsexual, care se afișează în „lumea bună” dar trăiește în zona mizerabilă a orașului. Va fi atât de incitat că nu va reuși să se mai dezlipească mintal de lumea necunoscută care îl va cuprinde, îl va contopi și va uita de cealaltă. Această preschimbare nu se produce instant, deși există o scenă care prezintă clicul (se cheamă astfel: „Metamorfoza”), dar poate fi înțeleasă mai bine ca justificarea unui act demiurgic, impersonal, plin de miracole și revelații. Stan Apopi, om cu viață în Paradis, se amorezează de o tânără care îl introduce în lumea ei vicioasă și periculoasă. Deși părea dotat pentru a câștiga la jocuri de cazino, cheltuielile sale îl vor ruina și va rămâne pe drumuri, dependent de droguri și alcool.

În ziua a doua ajunge proprietatea unui șef de clan și e obligat să cerșească pentru a returna o ipotetică datorie. Din bărbatul bine și sigur de el rămâne un spectru înspăimântat, incapabil de replică sau voință. Eliberat, printr-o întâmplare, de un individ care aparținea altui clan, pătrunde fără voie în lumea și bătălia dintre grupuri de indivizi neiertători. Deoarece în momentul eliberării a decis să incendieze depozitul în care fusese închis, iar incendiul s-a întins peste tot cartierul răufamat, și-a căpătat faima de piroman. Faima aceasta l-a precedat și a fost acuzat de incendierea circului metropolitan, vină care l-a trimis, după un proces judiciar, într-un lagăr de muncă.

Ziua a treia spune povestea detenției în pușcăria numită „Fabrica de oase” și a evadărilor sale.

 

Ultima parte a cărții este încă o falsificare a ideii de „suferință psihică”. Durerea dispare. Bolnavul este un teozof care își permite experiențe mistice capabile să îl înalțe spiritual spre gradul cel mai înalt, de unde poate accesa harul. Are de trecut probele pământului, focului, aerului și apei. Va fi tentat de o preoteasă a hierofantului și... preafericirea îi este la îndemână.

Cum este aceasta după încercările cumplite, nu poate fi deplin înțeles de un novice.

Am păstrat o punte între cele două cărți inspirate dintr-un simplu caiet de vise, dar complicate de tainele spuse ori nespuse care mă bântuiau.

Apăsați aici pentru a citi cartea.