Cine sunt? Eu sunt Ifrim din „Lumea”, Marcel, Emil Cristea, Naufragiatul, Marin Georgescu, Teodor Anghel, Cédric Gauriac, Warlord, Franz bețivul, Trandafir, Manuel Villa și încă vreo doi-trei, sunt visător nu literat, am visat că pot exprima ceva personal despre ce pare să fie. Întrebare: La ce-mi trebuie? Răspuns: Mă pornisem deja când mi-a zis fratele meu. M-a întrebat „La ce-ți trebuie (să vezi Parisul)?” Scrisesem biblia mea „Paris” și am crezut că mă cheamă... cumva. Deloc. Parisul mi-a arătat una dintre cele mai hidoase fețe ale sale. Zilele acestea e chiar mai urât însă... francezii pe care i-am văzut nu arătau deloc asemenea unor stăpâni ori creatori ai Parisului. Păreau păpuși. Niște păpuși arogante, ifosarde, cu fețe acrite, plasate pe o scenă de teatru absurd. Știu destule marionete cu morgă și pe-aici, dar nu posedă aceeași flegmă. Cei zonali, mascați și în lipsa pandemiei, au doar un tupeu penal. Pentru ei minciuna e adevăr, nu există revers, sunt licențiați în vorbărie goală. Nu am cunoscut decât tangențial fenomenul politic. De aceea afirmațiile mele pliate cumva pe „sistem” au un caracter... sentimental. Traducătorii oratoriei politice pentru publicul de masă, pentru unul ca mine, numiții jurnaliști, ne livrează o informație schimonosită de propriile interese ori de interesele politico-economice ale patronului care plătește. Nu poate fi obiectiv ditamai seniorul jurnalist oricât de sentențios se exprimă. Cât de limpede la cap ne vrea să-l credem. Dar latră, e dur, alături de noi, „săracii planetei”... E drept, cei mai puțin săraci. Cumva de clasă medie, mijlocie-mică, ori cum se vrea chemată de sociologii născuți dincolo de oceanul în formă de litera „S”. Nu bat vreun apropo deși satanismul acolo s-ar fi născut. O credință onestă de altfel, ca oricare alta. De ce-ar fi agnosticismul mai credibil? Păi nu e. Afirmând o negație absolută o anulezi... Nu? Încerc uneori să filosofez. Sunt psihopat, recunosc. Am prins de undeva mania. E o marcă a singurătății. Sociabilii au alte preocupări. Dar mai ales au talente. Îi privesc, atunci când sunt prezentați unde stau să privesc, și mă găsesc, tocmai eu, cel total neinteresant și sec, să îi judec. Să le judec talentul. „Pleacă de-aici, bâzdoavă!”, zicea la patru ani, pe înțelesul retardaților, mintosul frățior al unei cunoștințe din antichitatea mea târzie. Deocamdată mă pregătesc să fiu pregătit. Nu știu de unde am colectat chestia asta. Cred că de la unul de o sută de chile făcut să zacă toată ziua pe un scaun inconfortabil și să convorbească pe rețele. Maică-frate și precistă, ce colecție de hahalere îmi oferă toată realitatea și calcă pe mine și mă înghesuie într-o ghenă de gunoi. Ăsta sunt și putorii îi zic... parfum. De-acolo extrag tot-tot-tot. Aflu care e starea de bine și aia dă greață, ce să consum, cât, de la cine, ce cumpăr și ce nu, cum să comunic și de ce, cât să vorbesc, pe cine, cui, ce ascult și ce resping, ce urăsc, care-mi sunt modelele, idolii, credințele, unde să merg, cum să-mi cresc copiii, locații, valori, exprimare, deci învăț să trăiesc și după ce m-am deprins mă pregătesc să fiu pregătit. Corect. Dar ce tot rag măgarii despre o lume de dincolo? Cine să știe măi domnișori și domnișoare? Cum? Morgan Freeman, negrul ăla care le știe pe toate? Ce-am zis? Am zis vreo...? M-am strâns de gu... guru-guru... gură. Nu e negru, e alb. Morgan Freeman, albul ăla? El cam știe cine e Dumnezeu și ce e Lumea Cealaltă. Unii spun că vinde idei ale unei ciudățenii de credință luată de online: Noul Val. „Noul Val”, e tare numirea asta! Când zic „unii”, vorbesc despre tradiționaliști. Nici aceștia nu mai sunt ce erau. Poate fi recunoscut satanismul în New Wave? Dumnezeul lui este variabil, dar cumva unic. Este cunoscut de toți fără să fie numit identic și chiar fără să fie revelat de legende care să-i dea aceeași identitate. MF, e un bătrân „albul ăsta”, care-i treaba?, se-mbracă în țoale albe, am văzut că îi plac... „Am văzut”, spun? Mint. N-am văzut deloc. Filmele sunt realități trucate. Îi rog pe cei care se uită încă la ce am scris aici, înainte să se plictisească iremediabil, să nu socotească o idee ca pe ceva sigur, imuabil. Înțelesurile se schimbă. Era pe vremuri, se mai poartă?, o frază scrisă de un american îmbogățit de o carte de buzunar: „Niciodată să nu spui niciodată”. E o aberație. Deja ai spus „niciodată” după ce ți-a fost interzis de autoraș. Dar vremurile sunt mereu înnoite de aceste bombe cumplit recenzate și răsplătite pentru că sensibilizează până la isterie publicul. Nu e vorba despre cititorii mei care sunt mai deștepți decât mine. Doar nu ați luat-o pe drumul meu! Cu toții aveți o stare bună, o familie reușită, casă, mașină, o viziune relaxată privind spre viitor, poate mai mult, succes, noroc, v-ați luat locuri în față și înțelegeți jocul... L-ați înțeles de tineri? Și eu am crezut că l-am înțeles. Tot ce am pus în cărțile acelea, oare e corect să spun „cărți”? în viziunile acelea, unele sunt memorii aproape uitate, și revin la ceea ce gândeam, pare să fie ce am înțeles. E numai părere. De fapt expun ce nu am putut înțelege, dar am intrat până departe, ca în hipnoză, ca o prăbușire în abis. E imposibil de înțeles Lumea. Ea ne-a creat și nu ne permite să o cunoaștem intim. Nu trebuie să cauți mai mult decât bunăstarea, iar asta pare permisă. Dar nu e pentru oricine.

Mulțumesc dacă ați avut răbdare să citiți textul acesta. Vreau să vă invit să descoperiți Lumea mea „răsfoindu-mi” site-ul. L-am gândit acum zece ani într-un fel, apoi am renunțat la ideea realizării unei edituri on-line. A rămas un fel de weblog de unde aveți acces la cărțile mele, cu tot cu coperte. Le puteți citi. Ce, comentați?