Pentru întâia oară am scris o carte de mână și am ilustrat-o, la 11 ani. Nu-mi amintesc dacă avea titlu. Primul text trimis la o revistă a fost în 1988, la „Urzica”. Era o satiră despre ședințele de partid. Nu am fost membru PCR, am scris ce auzisem spus de alții (din 2 ședințe, de la firme diferite). Am primit un răspuns: „Interesant. Reveniți.” Cine revine la o astfel de invitație? Eu nu.

Am publicat primul meu text în revista Luceafărul, în anul 1997. S-a numit „Poveste de iarnă”. Titlul a fost inspirat de un concurs lansat, un an înainte, de revista „Formula AS”. Am rămas cu regretul că nu am trimis și eu o poveste a mea. Acum știu că nu aș fi câștigat recunoașterea juriului dar atunci nu știam. Și din acest regret am scris o poveste pe care am publicat-o cu ajutorul lui Octavian Romanescu. Când a văzut-o redactorul șef, m-a luat de sus: „Ce e asta? Nu vezi că are greșeli gramaticale?”... După ce a aflat cine m-a trimis la redacție a spus: „Hai, las-o!” După aceea nu mi-a mai găsit greșeli, a publicat-o cum era și m-a felicitat că este foarte bună.

Domnul Romanescu m-a trimis cu celelalte scrieri la un concurs literar, dar le-am primit repede înapoi, fără cuvinte. În fine, relația noastră s-a încheiat după ce i-am dat să citească primul roman pe care am reușit să îl închei după o lună. Scriitorul consacrat a dat cu cartea mea de podea spunând că mă atenționase să nu scriu teatru într-o carte de proză. Mulți pun poezie într-un roman, de ce n-ar fi și ceva teatru? A mai zis, arătându-mi povestirile din carte: „Uite, pe asta, pe asta și poate pe asta, ți le pot publica la Luceafărul”. De parcă ar fi fost revista lui. Poate chiar era. Oricum, se jigărise mult renumita revistă literară. De fapt nu mi-a plăcut niciodată. Am lăsat cartea (o imprimasem eu) acolo, jos, pe podea și am plecat definitiv. I-am mulțumit de fiecare dată domnului Romanescu. I-am zis într-o zi: „Nu se poate să nu reușesc în literatură după o asemenea prezentare!” Spusese amabil, într-un medalion așezat deasupra poveștii mele, că îmi trag seva din elita prozatorilor români optzeciști și desigur, amintesc de Andersen. S-a ales praful de reușita mea.

Am revenit asupra cărții pe care o respinsese Romanescu, am transformat teatrul într-un dialog în proză, abia după ce am încheiat alte două cărți pe care le începusem mulți ani înainte. Cele două romane scrise la începutul anilor 2000, au avut origine comună. Mă fascinaseră „cărțile morților”, egipteană, tibetană și una creștină „Arta de a muri bine”, plus o carte despre magie, câteva de psihologie, chiar „Coranul” și lecturi despre medievalism… Eram transportat. Îmi scrisesem visele câteva luni și aveam propriul „Caiet de vise”, sau visuri. Nu am reușit să scriu o singură carte din ceea ce adunasem pentru că multe nu se potriveau împreună astfel încât am scris două: „Despre o anume revenire” și „Cîmpia preafericiților”. Pentru că nu se schimbaseră regulile gramaticale am hotărât să păstrez vechile diacritice. Am încheiat „Cîmpia preafericiților” în anul 2003. Scrisesem deja „Despre o anume revenire” și am sperat să o pot publica. O carte cu subiect suprarealist este totuși o carte grea. Azi nu se consumă decât lecturi ușurele. Deoarece înflorise Internetul, am văzut pe site-ul editurii Nemira că se primesc lucrări autohtone și am trimis-o credul pe a mea. După mult timp, profitând de tupeul unui coleg, am putut vorbi cu un redactor, doamna Roșu, care a părut binevoitoare, a spus că a citit cartea, i-a părut bună dar Nemira nu mai publică autori români, trece printr-o perioadă grea… Am sperat mai mult. Am apelat la amabilitatea unei cunoștințe, o doctoriță stabilită în Marea Britanie, măritată de doi ani cu un englez, să-mi traducă romanul și după niște luni am primit translatarea pagină cu pagină. Mi s-a părut că a făcut un efort prea mare și am refuzat prostește să îl implice pe soțul ei în căutarea unei eventuale publicări. Am trimis lucrarea la Baens Books dar nu am rămas decât cu anunțul că au primit cartea. Am încercat mult mai târziu prin renumitul program editorial POD (print-on-demand), dar se cer bani mulți pentru avizarea „nativă” a traducerii.

În anul de grație 2009, prin mila unei doamne scriitoare, Maria-Giralda Niculescu, am cunoscut-o pe doamna Natașa Obregeanu care deținea editura Verus. Am intrat într-o combinație serviciu-plată sau contraserviciu care mi-a permis să tipăresc „Cîmpia prefericiților”. Am plătit 50 de cărți dar nu am vândut în viața mea vreuna. Am dăruit câteva. Nu se citesc. „Câmpia prefericiților”, față de sora ei, este oarecum lugubră având o puternică marcă psihologică. Pe la sfârșitul secolului XX circula un joc de calculator, „Sanitarium”. M-a impresionat, deși era puțin învechită, ideea că personajele îți spun ceva fără să întrebi și este o enigmă ieșirea dintr-o situație în care ajungi fără voie. Și am gândit muzica reluată continuu, obsesiv… Pe cine să intereseze magia dacă nu se făcea în stilul celebrului David Copperfield? Deși... personajul lui Dickens nu a făcut magie.

După ce am încheiat mulțumitor „Viața este un vis”, primul dintre romanele mele, am publicat la aceeași editură, înainte să se desființeze, trei cărți.

În anul 2010 am scris romanul „Apocalipsa după Georgescu”. Este o carte profetică, nu sinistră. Am avut bucuria să aflu că a plăcut unei tinere studente care a citit-o. Eu știu că este o carte bună. Dar găsesc greu cititori.

După aproape doi ani am terminat de scris romanul „Paris”, o carte de acțiune cu scena în fostul „Oraș al luminilor”. L-am publicat împreună cu cartea de eseuri, „Solitaire”.

Aceasta e istoria scurtă a cărților mele. Vă ofer ocazia să le citiți gratuit on-line. Probabil computerele vechi nu le pot răsfoi. Încercați vă rog pe browser-ul Mozilla Firefox. Mulțumesc.